Cicoarea, floarea care își urmează drumul după Soare

În imaginarul satului tradițional, planta era legată de dragoste, descântece și protecție împotriva farmecelor.

Articol editat de Radio România Tezaur , 31 iulie 2026, 14:19

Întâlnită frecvent prin fânețe, pe terenuri virane și la marginea drumurilor, cicoarea ocupă un loc aparte în tradițiile și credințele populare românești.

În imaginarul satului tradițional, planta era legată de dragoste, descântece și protecție împotriva farmecelor. Fetele necăsătorite o foloseau în ritualuri prin care sperau să trezească interesul pețitorilor. Se credea că tinerele care puneau cicoare sub căpătâi, alături de cămașa celui dorit, îl puteau vedea în vis.

Planta era folosită și în practici de apărare simbolică. Femeile se afumau sau se spălau cu flori de cicoare pentru a scăpa de „urât” și de presupusele farmece ale vrăjitoarelor.

O legendă transilvăneană leagă cicoarea de Zâna Florilor, care se spăla cu rouă înainte de răsărit, pentru a nu fi văzută. Într-o dimineață, Soarele a zărit-o și s-a îndrăgostit de ea, trimițând doi luceferi să o pețească.

Zâna l-a refuzat, spunând că Soarele este mereu călător, ziua peste sate și noaptea peste ape. Supărat, astrul a transformat-o într-o floare de cicoare, condamnată să îl urmărească mereu cu privirea.

De aici ar proveni credința potrivit căreia florile de cicoare se deschid dimineața, odată cu răsăritul, și se strâng seara, la apus.

Dincolo de simbolistica sa, cicoarea a avut și întrebuințări practice. În medicina populară, planta era folosită în diferite preparate, iar din ea se obțineau și coloranți vegetali.

Povestea este consemnată de etnologul Ion Ghinoiu în volumul „Calendarul țăranului român” și readuce în atenție felul în care lumea satului a legat natura de iubire, teamă, protecție și ritmurile cosmice.