Cununa secerişului, obicei străvechi al recunoştinţei pentru rodul pământului

Obiceiul marchează încheierea seceratului şi reuneşte gesturi ceremoniale, credinţe vechi despre fertilitate şi manifestări folclorice pline de culoare.

Articol editat de Radio România Tezaur , 7 iulie 2026, 16:10

Unul dintre cele mai expresive obiceiuri legate de muncile agricole de vară este cununa secerişului, tradiţie cu o largă răspândire în Transilvania, mai ales în sudul, centrul şi nord-estul regiunii.

Obiceiul marchează încheierea seceratului şi reuneşte gesturi ceremoniale, credinţe vechi despre fertilitate şi manifestări folclorice pline de culoare.

Potrivit Muzeului Naţional al Ţăranului Român, obiectul ceremonial era realizat din spice, la finalul secerişului, şi putea purta mai multe denumiri, în funcţie de zonă şi de forma împletiturii: „cunună”, „buzdugan”, „cruce”, „peană”, „barba-popii”, „barba lui Dumnezeu” sau „iepure”. Acest mănunchi de spice, împletit din cele mai frumoase fire de grâu ale lanului, era dus de secerători la casa gospodarului, devenind centrul întregului ceremonial.

La origine, cununa ar fi putut avea şi o funcţie practică, aceea de alegere a celor mai bune seminţe. În timp, însă, grâul din cunună a căpătat o semnificaţie magică, fiind considerat purtător al puterii de rodire. Spicele erau treierate separat, iar boabele se amestecau apoi în sămânţa pentru anul următor, punându-se câte un pumn de grâu din cunună în fiecare sac de sămânţă.

În unele zone, grâul din cunună era folosit şi ca leac, iar în Maramureş spicele se împleteau în cununile de căsătorie sau se puneau la steagul de nuntă. Astfel, tradiţia agrară se lega de credinţele privind fertilitatea, dar şi de riturile matrimoniale, într-o continuitate simbolică între rodul pământului şi rodul familiei.

Denumirile obiceiului diferă de la o regiune la alta. „Cununa” este cea mai răspândită formă, în timp ce în vestul Ţării Oltului apare şi termenul „buzdugan”. În zona Sebeşului şi a Albei Iulii este cunoscută denumirea de „peană”, iar în unele părţi din Muntenia şi Moldova apar nume precum „iepure”, „barba-popii” sau „barba lui Dumnezeu”, inspirate de forma în care erau împletite spicele.

Ceremonialul avea şi reguli bine păstrate. Cununa se făcea din spicele alese din ultima parte a lanului, iar în unele locuri câteva fire erau lăsate neculese, pentru ca holda să nu-şi piardă întreaga putere roditoare. În sat, cununa era aşteptată cu bucurie şi, în multe locuri, era udată la porţi, gest cu semnificaţii de purificare, belşug şi fertilitate.

Formele acestui obicei variau de la o comunitate la alta. În zona Năsăudului, flăcăii udau fata care purta cununa, iar aceasta se învârtea de trei ori pe loc. În schimb, în sudul Hunedoarei, cea care purta buzduganul trebuia să se ferească să fie udată. Aceste diferenţe locale arată bogăţia tradiţiilor româneşti şi felul în care acelaşi obicei a fost adaptat de fiecare comunitate.

Cununa secerişului rămâne una dintre tradiţiile care vorbesc despre legătura profundă dintre om, pământ şi anotimpuri. Dincolo de frumuseţea ceremonialului, ea păstrează memoria unei lumi în care recolta nu era doar rezultatul muncii, ci şi un dar care trebuia cinstit, protejat şi transmis mai departe.