Calendarul popular românesc și echinocțiul de toamnă, în tradiția satului

Anotimpurile erau legate de fenomenele astronomice, dar și de sărbători importante.

Articol editat de Radio România Tezaur , 23 septembrie 2026, 07:43

Muzeul Național al Țăranului Român amintește rolul calendarului în organizarea vieții tradiționale și semnificația pe care solstițiile și echinocțiile au avut-o în comunitățile arhaice.

Potrivit volumului „Sărbători și obiceiuri românești” (2003), scris de Ion Ghinoiu, calendarul a reprezentat un instrument esențial pentru armonizarea activităților oamenilor cu fenomenele repetitive ale naturii și ale cosmosului.

De-a lungul anului, 4 momente aveau o importanță aparte: echinocțiul de primăvară, solstițiul de vară, echinocțiul de toamnă și solstițiul de iarnă. Aceste repere erau folosite atât pentru aprecierea timpului diurn, cât și pentru organizarea timpului anual și sezonier și erau marcate prin sărbători și obiceiuri.

În paralel cu calendarul oficial, recunoscut de stat și biserică, în România a supraviețuit până la începutul secolului al XX-lea și un calendar popular, transmis prin tradiție orală.

În acest sistem, anotimpurile erau legate de fenomenele astronomice, dar și de sărbători importante.

Echinocțiul de toamnă era asociat, între altele, cu Sântămăria Mică și Ziua Crucii, cunoscută și sub numele de Cârstovul Viilor.

În calendarul agrar, anul era împărțit în două mari anotimpuri: vara agrară, de la echinocțiul de primăvară până la cel de toamnă, și iarna agrară, de la echinocțiul de toamnă până la cel de primăvară. Miezul verii era marcat de Sânziene, iar cel al iernii de Crăciun.

Pentru omul societății tradiționale, observarea duratei zilei și a nopții avea o importanță practică majoră. Cea mai scurtă zi, cea mai lungă zi și momentele în care ziua și noaptea deveneau egale ofereau repere clare pentru organizarea muncilor și a vieții comunității.